Teoria agresiunii de frustrare este o teorie psihologică că agresiunea este cauzată de blocarea sau frustrarea eforturilor unei persoane de a atinge un scop. Teoria își are originea într-o ipoteză și studiu din 1939 de către Dolar, Doob, Miller, Cositoare și Sears.
Conform teoriei de agresiune a frustrărilor, frustrarea sporește probabilitatea de agresiune. Universitatea de Stat din Appalachia înregistrează faptul că suporterii originali ai teoriei au definit frustrarea ca fiind "statul care apare atunci când circumstanțele interferează cu un răspuns obiectiv". Studiile ulterioare au constatat că frustrarea este mai probabil să ducă la agresiune atunci când individul frustrat crede că comportamentul agresiv îi va reduce frustrarea.
În experimentul din 1939, care servește drept bază pentru teoria agresiunii de frustrare, subiecții au fost rugați să creeze un model specific de origami cu instrucțiuni care urmau doar să se repete o singură dată. În timpul experimentului, un confederat a întrerupt instrucțiunile, solicitând încetinirea experienței experimentatorului. În grupul de frustări nejustificate, experimentatorul a refuzat să încetinească din cauza unei întâlniri în așteptare cu un prieten sau o prietena. Experimentatorul din grupul justificat a refuzat, de asemenea, să încetinească, dar și-a atribuit refuzul de a dispune de o disponibilitate limitată a camerei experimentului.
Experimentatorii au măsurat nivelul de agresiune al subiecților prin faptul că i-au răspuns la un chestionar care presupunea determinarea faptului că experimentatorul ar primi fonduri suplimentare sau ar fi reprobat. Grupul nejustificat a prezentat o agresiune mai mare decât grupurile justificate și de control, confirmând ipoteza de agresiune a frustrării.
