Ce a făcut Constituția civilă a clerului?

Constituția civilă a clerului a fost o acțiune legislativă gravă inițiată de guvernul revoluționar francez care urmărea să subordoneze Biserica Catolică noii ordini sociale și politice. Ea a recreat caracterul diecezan și monastic al Bisericii Catolice în Franța și a redus drastic influența papală.

Deoarece Biserica Catolică din Franța a fost considerată de către revoluționari ca fiind unul dintre principalii agenți ai vechii ordini, ea a fost orientată ideologic și practic spre reformă, dacă nu la dezmembrare. Numărul episcopilor activi în Franța a fost redus de la 137 la 83, iar noii episcopi și preoți au fost aleși de alegătorii locali, cei din urmă avându-și deja loialitatea față de noua constituție. Poate că nu au existat cerințe ca acești alegători să fie catolici înșiși, creând condiții în care preoții catolici locali ar putea fi aleși de oameni din afara congregațiilor lor, cum ar fi protestanții sau evreii. La alegeri, acești episcopi și preoți au fost, de asemenea, obligați să jure loialitate față de stat, mai degrabă decât papalitatea, așa cum a fost protocolul. Statul francez, la rândul său, mai degrabă decât Roma, va plăti ulterior salariile clerului. Papa a păstrat doar dreptul de a fi informat despre rezultatele alegerilor. În plus, Constituția civilă a clerului a distrus toate ordinele monahale care totuși locuiau în Franța la vremea respectivă, ceea ce le lega în mod esențial din existență. Mai mult, deoarece gândirea socială revoluționară a echivalat căsătoria cu loialitatea față de stat, practica de lungă durată a celibatului clerical a fost implicit reformată ca protest, dacă nu și în trădare, împotriva noului regim. În cele din urmă, această legislație a pus capăt practicii de trecere a birourilor bisericești la moștenitorii ereditori, o practică care a fost frecvent exploatată cu impunitate de către familii nobile înainte de revoluție.