Adaptarea la homar include abilitatea de a-și vărsa exoscheletul, ochii compuși, colorarea întunecată, ghearele concepute pentru diferite sarcini și un sentiment sporit de miros și gust. Abilitatea lobului de a-și elimina pielea exterioară printr-un proces denumit molotare permite animalului să își regenereze membrele pierdute.
De obicei, durează mai multe molii pentru a se regenera pe deplin, dar capacitatea de a pierde și de a regla un apendice este o adaptare valoroasă, menită să ajute prădătorii să iasă din homar. Ochii compuși ai homarului sunt adaptați pentru medii cu lumină scăzută. Acest lucru este ideal din moment ce homarii locuiesc în adâncime unde există puțină lumină și în mod normal vânează noaptea. Ochii compuși sunt proiectați în mod unic pentru a detecta mișcarea. Lobii au sporit simțul mirosului și gustului, de asemenea, îi permit să înflorească în medii cu vizibilitate redusă.Antenele homarului sunt acoperite cu fire de păr mici, care preiau substanțe chimice de la potențiali prădători sau pradă și le transmit înapoi la homar, astfel încât animalul poate "miroși" literalmente împrejurimile. Acești fire de păr sunt atât de sensibili încât lobii pot să discearnă între diferitele specii de midii pe care le vânează.
Lobsterii au dezvoltat, de asemenea, o pereche de gheare care sunt distincte una de alta. Un gheare este mare, cu mici dinți pe care lobul folosește pentru a-și apuca, ține și zdrobi prada. Celălalt gheare este mai mic cu marginile zimțate care sunt folosite pentru tăiere.
