Teoria artei goale este o teorie, propusă de filosoful britanic John Locke, că mințile umane încep de la gol, ca niște plăci goale și sunt pline de experiențe personale. Potrivit lui Locke, prin absorbția senzației și devenind mai complexe prin reflecția asupra a ceea ce este sesizat.
John Locke își expune teoria în Cartea a II-a a lucrării sale, "Un eseu despre înțelegerea umană", publicat pentru prima dată în 1670. El numește mintea o "tabula rasa" sau o foaie goală sau un comprimat. Eseul afirmă că, deși oamenii se naște fără conținut, ei au capacitățile de bază de a absorbi și de a procesa conținutul odată ce o achiziționează. Potrivit lui Locke, cele trei tipuri de acțiuni efectuate pe idei simple constau în combinarea ideilor simple în idei complexe, compararea ideilor simple fără a le uni și a forma abstracțiuni din detalii. În plus, alte facultăți, cum ar fi memoria, stochează idei. În eseu, Locke continuă să explice cum senzația și reflecția produc astfel de concepte precum timpul, spațiul, numărul, soliditatea, puterea, identitatea și relațiile morale.
Locke nu a fost primul filozof care să compare mintea cu o suprafață scrisă. În secolul al IV-lea, în opera sa "De Anima", Aristotel face o propunere similară. Eseul lui Locke a fost totuși citit pe scară largă și o mare influență asupra generațiilor viitoare de gânditori.