Teoria heliocentrică este un model al sistemului solar care oferă un loc central pentru Soare, cu planetele care o orbitează. Este cel mai strâns asociat cu opera copernicului din secolul 16 și cea de-a 17- o lucrare a lui Galileo, iar teoria a fost adoptată pe scară largă după moartea lui Copernic. Teoria heliocentrică a înlocuit teoria geocentrică mai veche, care a susținut că Soarele și alte corpuri orbitează Pământul.
Teoria geocentrică a avut loc în Europa timp de mai multe secole, iar versiunile sale mai elaborate au descris mișcările observate ale cerurilor în precizia tehnicilor de observare din secolul al XVI-lea. Teoria heliocentrică a fost propusă pentru a explica anumite anomalii care au apărut dintr-o observare sistematică a cerului. O problemă pe care modelele geocentrice le-a explicat cu dificultate a fost mișcarea aparent retrogradă a unor planete. Cea mai simplă explicație a acestui lucru este că Marte, de exemplu, orbitează Soarele exterior pe Pământ și că Pământul îl depășește periodic în orbita sa. O înțelegere geocentrică, totuși, afirmă că Marte orbitează un singur punct, care în sine orbitează pe Soare. Complicațiile inutile ale geocentrismului, combinate cu observațiile directe ale astronomilor timpurii, au făcut un model centrat pe Soare din ce în ce mai atractiv pentru teoreticieni, în ciuda opoziției vehemente a autorităților religioase de atunci.
