Selecția naturală este procesul prin care variațiile utile sunt diseminate pe tot cuprinsul populației, în detrimentul variațiilor neutre sau dăunătoare. Procesul îmbunătățește șansa ca mutațiile benefice să supraviețuiască următoarelor generații și tinde să buruiască din trăsăturile mai puțin de dorit.
Selecția naturală este mecanismul-cheie al teoriei evoluției. Populațiile tind să producă mai mulți pui decât ar putea supraviețui eventual pe resursele pe care le au la dispoziție. Unii membri ai fiecărei generații cedează de boli, de prădători sau de foame. Alții trăiesc până la maturitate, dar nu reușesc să se reproducă dintr-o varietate de motive. Încă altele sunt neobișnuit de succes și lasă în urmă un număr disproporționat de descendenți. Succesul sau eșecul relativ al unui organism se datorează în parte norocului, dar forța motrice care determină dacă anumite trăsături devin mai mult sau mai puțin comune este efectul de sortare al selecției naturale.
Orice variație individuală este puțin probabilă, în sine, ca fiind pozitivă sau negativă. Aptitudinea incluzivă a unei trăsături determinate genetic este utilă fie organismului într-un anumit mediu, fie unui impediment. Trăsăturile de împiedicare sunt dăunătoare și tind să inhibe reproducerea. Genele care cauzează trăsături împiedicatoare devin mai puțin frecvente în fiecare generație următoare înainte de a dispărea cu totul. Genele care ajută la supraviețuire și reproducere, totuși, sunt favorizate prin selecție cu reprezentare crescătoare treptată, până când fiecare membru al populației are gena cu succes.
