Romanii erau cunoscuți a fi entuziaști de animale de companie, iar sursele vechi se referă la câini, pisici, cântece, papagali, maimuțe, iepuri, broaște țestoase și șerpi, toate fiind ținute ca animale de companie. Păsările au fost mari favoriți, în special printre romani bogați, despre care se știe că au păstrat lebede, eroii, corbi, porumbei, rațe și găini.
Dovada păstrării animalelor de companie romane se găsește nu numai în conturi scrise, ci și în reprezentări artistice. Pietrele de mormânt romane au reprezentat adesea plecarea însoțită de un câine favorit, pasăre sau maimuță. Patronii bogați au pus de multe ori portrete cu un animal prețuit.
Istoricul roman Suetonius a raportat că împăratul Tiberias a păstrat un șarpe de animale. Catullus a scris un poem renumit despre durerea doamnei sale despre pierderea vrăjitoarei ei de companie. Pisicile, nevăstulele și șerpii au fost inițial păstrate ca o modalitate de a controla populația șoarecelui și a șobolanilor, dar românii au devenit deseori atașați emoțional la aceste animale. În același mod, găinile și rațele păstrate inițial pentru ouăle lor au devenit adesea favorizate pentru animalele de companie.
Predarea corbului, a somnului și a papagalilor pentru a imita discursul uman a fost atât de comună încât autorul roman Apuleius a avertizat oamenii să-și învețe păsările de companie să blesteme sau să "blesteme continuu". Animalele exotice, inclusiv gazele, păuni, urși și chiar lei, au fost păstrate ca un semn al bogăției și statutului.
