Unele dintre cele mai cunoscute exemple de utilizare a senzaționalismului în jurnalism și mass-media au fost reflectarea în ziar a evenimentelor care au dus la războiul spaniol-american, raportarea despre viața și moartea prințesei Diana și atenția acordată procesului Casey Anthony. Bazarea pe senzaționalismul în raportarea ziarelor a început la sfârșitul secolului al XIX-lea, în timp ce editurile William Randolph Hearst și Joseph Pulitzer s-au luptat să coteze cea mai mare parte a pieței pentru publicațiile respective. Senzaționalismul a intrat apoi în sfera radioului, televiziunii, internetului și social media, pe măsură ce noile forme de comunicare au apărut și au evoluat.
Senzaționalismul pune un accent mai mare pe declanșarea unui răspuns emoțional, în loc să raporteze fapte și detalii. Raportarea va fi adesea lipsită de obiectivitate. Detaliile relativ nesemnificative pot fi exagerate, iar aspectele controversate ale unei povesti au un grad mai mare de atenție. Scopul senzationalismului este de a atrage un public în masă și utilizarea sa poate fi un mijloc eficace de a obține sprijin pentru o cauză. Hearst a folosit bine senzaționalul în rapoartele ziarului său de a susține sprijinul pentru războiul spaniol-american în 1898 și a vândut, de asemenea, foarte multe ziare.Un aspect negativ al senzaționalismului este că o problemă complexă poate fi prezentată într-o manieră în care cititorii sau telespectatorii nu sunt în măsură să discernă problemele și conexiunile care stau la baza altor evenimente sau împrejurări. Implicațiile pe termen lung sau de lungă durată ale unui eveniment sunt adesea date puțin sau deloc, cu excepția cazului în care acestea au potențialul de a evoca un răspuns emoțional. Lipsa suportului de investigație sau a informațiilor contextuale de fond în raportarea senzațională poate priva publicul de mijloacele prin care se poate forma o opinie obiectivă.
