Cele mai elementare caracteristici ale unui val de sunet sunt pitch, luminozitate și ton. Frecvența undelor sonore este experimentată ca valul undei. Amplitudinea determină luminozitatea sau volumul. Tonul unui val de sunet poate fi recunoscut de regularitatea vibrațiilor sale.
O frecvență mai mare are un pas mai înalt, în timp ce o frecvență mai mică are un pas mai mic. Urechile umane detectează o gamă largă de frecvențe de la 20 la 20.000 Hz. Atunci când un sunet este sub un interval de frecvență de 20 Hz și nu se aude la auzul uman, se numește infrasune. Sunetele de peste 20.000 Hz sunt cunoscute sub numele de ultrasunete.
O amplitudine mai mare înseamnă un sunet mai puternic, în timp ce o amplitudine mai mică înseamnă un sunet mai moale. Sensibilitatea unei urechi determină, de asemenea, intensitatea sunetului, deoarece urechile umane sunt mai sensibile la anumite frecvențe decât altele. Volumul sunetului depinde atât de amplitudinea undelor sonore, cât și de regiunea mai mult sau mai puțin sensibilă a urechii la care este preluată frecvența.
În timp ce un ton simplu are o singură frecvență, un ton complex este creat din două sau mai multe tonuri simple. Cel mai mic sunet de sunet este numit tonul fundamental, în timp ce restul sunt numite tonuri de ton. Dacă tonurile de apel au frecvențe care sunt multiplii întregi (2, 3, 4, etc.) ale tonului de frecvență fundamental, se numesc armonici ale tonului fundamental. Un ton muzical este combinația acestor tonuri armonice.
