Modelul linear de comunicare este un model conceptual timpuriu care descrie procesul de transfer de informații într-o singură direcție, de la expeditor la receptor. Modelul se aplică comunicării în masă, cum ar fi televiziunea , radio și ziare.
Modelul linear de comunicare a fost propus pentru prima dată în 1949 de către teoreticienii de informații Claude Shannon și Warren Weaver. Shannon și Weaver folosesc șapte termeni pentru a defini modelul: expeditor, codare, decodare, mesaj, canal, receptor și zgomot, conform studiilor de comunicare. Expeditorul este creatorul mesajului, cum ar fi scriitorul unui articol de ziar. Expeditorul codifică mesajul scriind-o ca articol și apoi îl trimite la un canal specializat, cum ar fi un ziar tipărit. Receptorul colectează mesajul citit ziarul și decodificând sau interpretând mesajul, astfel încât receptorul să o poată înțelege. Zgomotul include distrageri care interferează cu mesajul transferat și recepționat, cum ar fi muzica care se joacă atât de tare încât receptorul nu se poate concentra asupra articolului din ziar.
Modelul linear descrie comunicarea ca fiind un proces unic. Nu permite feedback, care este răspunsul receptorului la mesaj. Modelul liniar nu se aplică unei conversații, deoarece o conversație implică un schimb de mesaje între expeditor și receptor. Fiecare participant furnizează feedback verbal și nonverbal celeilalte persoane pe măsură ce conversația continuă.
