Cu cât forțele intermoleculare sunt mai puternice, cu atât mai multă energie este necesară pentru a depăși aceste interacțiuni și pentru a provoca fierberea substanței. Prin urmare, moleculele cu legături puternice au puncte de fierbere ridicate, iar moleculele cu legături slabe au puncte de fierbere mai mici.
Cele patru tipuri de forțe intermoleculare, listate dintre cele mai puternice și cele mai slabe, sunt interacțiunile ionice, legate de hidrogen, dipol-dipol și forțele de dispersie ale lui Van Der Waals sau forțele Londrei.
Forțele ionice sunt interacțiuni între atomii sau moleculele încărcate pozitiv și negativ, care atrag și se leagă unul de celălalt ca niște magneți. Legarea de hidrogen are loc atunci când molecule cum ar fi oxigenul, fluorul și azotul, care conțin elemente puternic electonegative, se leagă de hidrogen. Atomii electronegativi trag electronii hidrogenului spre ei înșiși, creând o sarcină parțială pozitivă asupra atomului de hidrogen și o sarcină parțială negativă asupra atomului electronegativ. Aceste sarcini parțiale contribuie la forța forțelor intermoleculare. Interacțiunile dipol-dipol apar atunci când sunt create sarcini parțiale într-o moleculă care conține atomi electronegativi, iar sarcinile parțiale atrag alte molecule. Forțele londoneze sunt cele mai slabe forțe intermoleculare. Aceste forțe sunt temporare și apar atunci când electronii nu sunt distribuite uniform în jurul nucleului atomului. Dacă există mai mulți electroni pe o parte, se creează o sarcină parțială pe atomul însuși, permițându-i să atragă alte atomi sau molecule încărcate.
