Bisericile din estul și occidentul se împart în diferențele dintre teologie, practică, politică și cultură. Întrucât Constantinopol a devenit un important centru de guvernare în jumătatea estică a Imperiului Roman, biserica a început să conteste supremația Romei. Fără o limbă și o cultură comună, cele două jumătăți ale Bisericii creștine s-au despărțit în fața dezacordurilor lor.
Diviziunea dintre bisericile de est și cele occidentale a fost în mare măsură motivată politic. Episcopul Romei a deținut o mare autoritate încă din primele zile ale bisericii. Roma, Alexandria și Antiohia erau cele trei centre de putere ale creștinismului. Odată ce Constantin a mutat capitala Imperiului Roman în Bizanț, biserica sa bucurat de o influență ecleziastică crescută, egală cu importanța politică consolidată a orașului. După ce Alexandria și Antiohia au căzut la adresa musulmanilor, Roma și Constantinopolul au rămas cele două cele mai puternice biserici, creând o rivalitate care a alimentat eventuala lor separare.
Bisericile din est și vest nu au fost de acord cu privire la punctele-cheie ale doctrinei și ritualului. Biserica occidentală credea că Duhul Sfânt emană atât din Fiul, cât și din Tatăl. Clerul bisericii occidentale a înfuriat biserica din Constantinopol atunci când a inserat această doctrină în crezul de la Niceea. Biserica occidentală a adoptat folosirea pâinilor azimice pentru Euharistie, la înfrângerea bisericii din răsărit. Biserica de est nu a fost de acord cu tradiția occidentală a preoților necăsătoriți. Biserica romană a disprețuit subordonarea bisericii estice împăratului bizantin. Aceste tensiuni au ajuns la punctul culminant când patriarhul Constantinopolului, Michael Cerularius, a ordonat închiderea tuturor bisericilor latine din orașul său. Când conducerea bisericii occidentale la excomunicat, Cerularius ia excomunicat pe rând.
