O titrare dublă a indicatorului este procesul utilizat în experimente chimice pentru a determina și analiza cantitatea și concentrația de acizi sau baze într-o soluție la două puncte finale. De exemplu, la titrarea carbonatului de sodiu, hidrocloric acidul este adăugat pentru a forma hidroxid de sodiu, primul punct final, iar apoi acidul clorhidric este adăugat din nou pentru a forma acidul carbonic, al doilea final.
Procesul de titrare include un analit, care este o substanță care este analizată; un indicator, cum ar fi portocaliu de metil sau fenolftaleină, care modifică culoarea punctelor finale pentru a reflecta schimbarea; și un titru, care este substanța acidității cunoscute fiind adăugată la analit. Referința arată că titrațiile sunt utilizate nu numai pentru a determina concentrația de acizi sau baze într-o soluție, ci și pentru a determina numărul acelor acizi în raport cu bazele. Uneori, un indicator poate fi înlocuit cu graficul. În acest proces, pH-ul soluției este reprezentat grafic în mod regulat, precum și cantitatea de nitrat adăugat.
Soluțiile de titrare au fost introduse în anii 1700 în Franța, când Francois-Antoine-Henri Descroizilles a dezvoltat pentru prima dată butetul sau cilindrul gradat, care se utilizează când se adaugă la o soluție cantități de lichid sau de titrați. A fost îmbunătățită în 1824 de Joseph Louis Gay-Lussac și apoi de Karl Friedrich Mohr în 1855.
