Politica laissez-faire este o doctrină politică și economică care susține că economiile funcționează eficient atunci când există o interferență guvernamentală minimă. Această politică se opune impozitării și reglementării comerțului și promovează individualismul, liberul schimb și libera concurență.
Doctrina laissez-faire este asociată cu economiștii infamați cunoscuți sub numele de Fiziocrați. Acești economiști au înflorit în Franța între anii 1750 și 1780. Această politică a devenit populară în Marea Britanie sub influența lui Adam Smith, un renumit filozof și economist. Cu toate acestea, nu a fost acceptat cu entuziasm în Statele Unite.
Credința în această politică a devenit foarte populară în secolul al XIX-lea, cu suporterii săi susținând activitatea individuală nereglementată. John Stuart Mill, economist britanic, a fost responsabil de popularizarea acestei politici prin argumentele sale din Principiile economiei politice din 1848. În această perioadă era perceput pe scară largă că un individ care ar putea să-și urmeze propriile dorințe ar obține cele mai bune rezultate pentru societate. Funcția cheie a statului a fost aceea de a asigura securitatea și de a menține ordinea, dar statul ar trebui să evite interferența cu inițiativele unui individ care urmărește obiectivele dorite. Cu toate acestea, avocații laissez-faire au insistat că guvernul a avut un rol crucial în executarea contractelor. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, s-au înregistrat schimbări economice acute și au demonstrat că doctrina laissez-faire nu mai era eficientă. Noi teorii și concepte au fost dezvoltate pentru a face față noilor provocări. Cu toate acestea, această politică are în continuare avocații săi.
