Neobehaviorismul este o școală de gândire care susține că studiul învățării și concentrarea asupra unor metode observaționale obiective riguroase constituie cheia psihologiei științifice. Neobehaviorismul este a doua fază a behaviorismului, care a fost strâns asociată cu BF Skinner, Clark Hull și Edward C. Tolman.
Spre deosebire de behavioristi, neobehavioristii au incercat sa formalizeze legile comportamentale si au influentat pozitivistii, printre care Herbert Feigl, Otto Neurath si Rudolf Carnap. Acești pozitiviști logici au crezut că orice lucru care nu putea fi dovedit prin știință prin observații fizice a fost nonsens sau metafizică. Cunoștințele trebuie să fie construite prin observații și verificate prin observații.
Hull este considerat cel mai ambițios dintre neobehavioriști și el este în mare parte creditat cu construirea teoriei formale a comportamentului. El a fondat legea generalizării stimulului care a declarat că un răspuns ar putea fi primit de către stimuli neconvenționali dacă stimulul a fost asociat cu un stimul care a provocat un răspuns.
Skinner, care și-a publicat ideile în mai multe lucrări, a susținut că știința se bazează în întregime pe observație și că ipotezele și teoriile nu aveau nimic de-a face cu ea. El credea că acest comportament ar putea fi controlat și format prin întăriri sau recompense. Filosofiile lui Skinner au fost folosite la mijlocul secolului XX în instituții psihiatrice și în instituții penale.
