Carta atlantică, care a fost semnată în 1941 de președintele Roosevelt și prim-ministrul Churchill, conținea opt promisiuni care au acoperit scopurile și planurile de război ale celor două țări pentru lumea de după război. Aceste opt promisiuni au servit ca bază a alianței anti-fasciste care urma să se extindă ulterior în cadrul Națiunilor Unite.
Cele opt promisiuni ale Cartei Atlantice pot fi grupate în trei categorii: teritoriile, comerțul și pacea durabilă. Părțile au convenit să nu caute noi teritorii ca rezultat al războiului și să ia în considerare dorințele oamenilor implicați în orice ajustare a teritoriului. Părțile au convenit, de asemenea, să ia în considerare deciziile teritoriale cu autodeterminare.
Acordurile comerciale ale Cartei au fost în mare parte declarații de principiu, deoarece acestea nu puteau fi puse în aplicare decât după război. Cele două acorduri în acest domeniu au fost că marea ar trebui să rămână deschisă comerțului internațional și că prosperitatea economică a oamenilor din întreaga lume a fost importantă pentru crearea unei lumi stabile postbelice.
În cele din urmă, Carta a obligat semnatarii să lucreze la dezarmare și înțelegere internațională după război. Libertatea de terorism de stat și de sărăcia artificială au fost, de asemenea, stabilite ca obiective pentru a ghida politica SUA și Regatul Unit după înfrângerea puterilor Axei.
