Reflexia difuză ideală are ca rezultat luminanța egală în toate direcțiile la jumătatea planului adiacent la suprafață. Această formă ideală de reflecție difuză se numește reflexie Lambertian. Astfel de suprafețe reflexive ideale sunt ipotetice, iar suprafețele reflectante efective sunt anisotropice, reflectând mai mult în anumite direcții decât în altele. Suprafețele cu un grad ridicat de eficiență difuză includ ipsos, hârtie, marmură albă și pulbere de talc.
Reflexia speculară este expusă de o oglindă sau de o suprafață calmă a apei, unde razele luminoase incidentate coerente sunt reflectate în mod coerent conform legii reflexiei. Unghiul de incidență și unghiul reflectat sunt egale într-o reflexie perfectă. Toată reflexia respectă legea reflexiei, însă reflectarea difuză are ca rezultat împrăștierea, deoarece unghiurile de reflexie din fiecare parte a materialului sunt diferite datorită orientării aleatorii a suprafeței.Chiar imperfecțiunile ușoare ale suprafeței fac imposibilă o reflexie speculară perfectă, deci orice reflexie dintr-o suprafață reală va fi întotdeauna o combinație de difuz și specular. Difuzarea difuză este folosită de aplicații de iluminat ambiental, cum ar fi becurile din sticlă mată, în timp ce reflexiile speculare sunt utilizate pentru aplicații optice, cum ar fi microscoape și telescoape.
