Teoria forței vitale a fost o convingere filozofică, științifică și spirituală că materialul organic conținea o "forță vitală" care ia permis să trăiască. Teoria Vitalismului rezultată a fost propusă pentru prima dată în secolul al XVI-lea și a durat până la mijlocul secolului al XIX-lea.
Teoria forței vitale, sau vitalismul, se baza pe ideea că fiecare lucru viu avea un suflet sau un spirit. Conform acestei teorii, materialele anorganice au fost lipsite de viață deoarece nu au conținut această forță vitală. În organismele vii, spiritul vital a fost o substanță care a infuzat corpul unui organism pentru a da viață. Vitalismul a fost dezvoltat în secolul al XVI-lea ca un contrast cu viziunea mecanicistă, care explică faptul că animalele și ființele umane sunt dispozitive mecanice diferite de dispozitivele artificiale numai în gradul lor de complexitate. Anatomistul francez Xavier Bichat a identificat 21 de tipuri diferite de țesut în organism și a reușit să explice comportamentul organismelor în termenii "proprietăților vitale". Prin experimentele sale, Bichat a concluzionat că în natură există alte forțe fundamentale care mențin procesele fizice și chimice din corpul uman. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, vitalismul a fost discreditat ca o teorie logică, deoarece a făcut creanțe nefalsificabile fără predicții clare.
