Potrivit LiveScience, dezvoltarea prafului de pușcă a fost importantă în război, mai întâi pentru efectele ei psihologice, deoarece chinezii au folosit săgeți explozive denumite "focul zburător" împotriva dușmanilor lor mongoli. Când invenția a trecut la Occidentul, totuși, valoarea sa reală era în capacitatea sa de a arma cu arme moarte și, în cele din urmă, a pus puterea de foc exactă în mâinile soldaților obișnuiți.
Înainte de inventarea tunului, armele de asediu erau mari, greoaie și greu de construit. Gunpowder ca un agent de propulsie a crescut forța disponibilă pentru proiectarea rachetelor spre amplasamentele inamice, atât prin creșterea distrugerii acestor arme, cât și prin creșterea preciziei lor. În plus, inginerii numiți sappers pot săpe în fortificații inamice și își împachetează tunelurile cu praf de pușcă, scoțând pereții castelului cu putere explozivă. Miniaturizarea tunului în arme de foc a dat o capabilitate distructivă similară soldaților obișnuiți pe teren, permițându-le o gamă mai eficientă decât au avut cu arcurile și arborii lor anteriori. Armele de foc necesită, de asemenea, mai puține antrenamente decât armele lungi, iar proiectilele de mare viteză ar putea chiar să străpungă armura de placă purtată de cavalerii de timp. În cele din urmă, praful de pușcă a necesitat o reinventare completă a artei războiului, iar țările care au adoptat lent noua tehnologie au plătit prețul pe câmpul de luptă.
