Cercetătorii folosesc termenul de "fizică clasică" pentru a descrie teoriile fizicii dezvoltate înainte de 1900 și "fizica modernă" ca etichetă pentru evoluțiile care au avut loc după 1900; fizica clasică se ocupă de materie și energie pe o scară macro, fără a se îndrepta spre studiile mai complexe ale quanturilor care caracterizează fizica modernă. Lucrarea lui Max Planck a marcat sfârșitul fizicii clasice. Spre deosebire de fizica clasică, fizica modernă include teoria relativității.
Fizica clasică a fost o creștere a "științei naturii", un termen larg care inițial cuprindea toată cercetarea științifică. Odată cu trecerea timpului, sub-terenurile științifice, cum ar fi biologia și astronomia, au început să se dezvolte. Întrebările care privesc fizica - fluxul de materie și energie - au fost întotdeauna în centrul științei naturale. Fizica clasică a implicat în principal mecanica (studiul forțelor care afectează mișcarea obiectelor), hidrodinamica, optica, termodinamica și acustica.
Unele dintre legile importante ale fizicii clasice sunt legile conservării masei și a energiei. Potrivit acestora, energia într-un sistem nu este nici creată, nici distrusă.
În secolul al XX-lea, Max Planck a pus capăt fizicii clasice Newtoniană, odată cu dezvoltarea mecanicii cuantice. Teoriile sale cu privire la quanta, sau mici unități de energie, au revoluționat știința. Ca rezultat al lucrării lui Planck și al succesorilor precum Einstein, fizica modernă sa concentrat pe structura celor mai mici particule ale naturii, mai degrabă decât pe sistemele mari, observabile, care sunt centrul fizicii clasice.
