Un solvent este o substanță care dizolvă o substanță dizolvată în formarea unei soluții, iar orice alt solvent decât apa este considerat un solvent neapos. Unele exemple comune includ eter, alcool, benzen, disulfură, tetraclorură de carbon și acetonă. Deși apa este un solvent util pentru investigarea proprietăților bazate pe acizi, diferențele dintre apă și alți solvenți înseamnă că solvenții neapoși oferă de multe ori rezultate experimentale mai realiste.
Apa are o constantă dielectrică care este mai mare decât mulți alți solvenți, ceea ce înseamnă că are o capacitate mai mare de a reduce forța existentă între două sarcini electrice. Apa are, de asemenea, capacitatea de a acționa fie ca bază, fie ca un acid, ceea ce îl diferențiază de ceilalți solvenți.
În ceea ce privește utilizarea solvenților neapoși, aceștia aparțin uneia din cele patru categorii: amfoterice, atât bazice, cât și acide; acid; bazică sau aprotică, ceea ce înseamnă că solventul nu acționează nici ca acid sau bază. Solvenții amfoterici utilizați în mod obișnuit includ etanolul și metanolul, care au proprietăți similare ale bazei acide la apă, dar produc mai puțini ioni datorită constantelor dielectrice inferioare.
Solvenții acidici protonați mulți compuși diferiți care au azot sau oxigen, iar cel mai puternic este acidul sulfuric. Acest lucru înseamnă că toți compușii cu aceste două elemente acționează ca baze atunci când sunt în acid sulfuric. Singurul solvent de bază utilizat în mod obișnuit este amoniacul lichid, care elimină aciditatea unor astfel de solvenți, cum ar fi azotul, acidul clorhidric și acidul acetic.
