Rechinii s-au adaptat la mediul lor marin în mai multe moduri, inclusiv în dezvoltarea de branhii sofisticate, permițându-le să rămână sub apă fără a fi nevoiți să vină în aer și un corp raționalizat cu aripioare, mișcare sub valuri. Sunt, de asemenea, bine adaptate ca pradă, cu mulți dinți extrem de ascuțiți, care cresc aproape instantaneu atunci când sunt pierduți.
Pielea rechinilor este, de asemenea, deosebit de dură, protejată de o gamă de cântare ascuțite și continuu reumplete, cunoscute sub numele de denticule dermice. Pe lângă protecția rechinilor, pielea lor facilitează și mișcarea rapidă și stealth prin apă.
Fălcile de rechin nu sunt atașate de craniu prin os, o adaptare care permite rechinilor să-și împingă falcile din cap, pentru a suge prada.
Rechinii sunt, de asemenea, foarte specializați pentru percepția senzorială, capabili să detecteze semnalele electrice ale pradă lor cu organe cunoscute sub numele de ampule de Lorenzini. Ei pot urmări, de asemenea, prada folosind detectoarele de vibrații extrem de sensibile care rulează lungimea corpurilor lor.
Rechinii mari albi sunt cunoscuți pentru burții albe, în contrast cu spatele lor întunecați. Cunoscut sub numele de "contracare", această adaptare servește drept camuflaj, ceea ce face greu ca alte pești să diferențieze rechinii de lumina soarelui atunci când sunt sub sau pe fundul mării, atunci când sunt deasupra.
