O apreciere a emoției, spiritul unic al artistului, un respect pentru natură și un scepticism despre societatea umană sunt caracteristicile literaturii romantice. Aceste caracteristici reprezintă o trecere bruscă față de mișcarea literară neoclasică care precedat romantismul.
După câțiva ani de tendințe literare dominante, care priveau în trecut, au sărbătorit societatea umană și s-au străduit să se bucure de ceva formal, scriitorii mișcării romantice doreau ceva simplu, autentic și puternic. În jurul sfârșitului secolului al XVIII-lea, William Wordsworth și Samuel Taylor Coleridge au colaborat la "Baladele lirice", o colecție de poezii a căror simplă, dictatură zilnică, setări naturale și concentrarea asupra emoțiilor au stîrnit lumea literară. Lucrând în același timp, William Blake a creat poezii uimitoare, foarte personale, cum ar fi "The Tyger" și "Ierusalimul", care atât venerau și se temeau de lumea naturală, cât și au excorat "morile satanice întunecate" din Revoluția Industrială. Acest scepticism al progresului uman a apărut, de asemenea, în scrisoarea de groază timpurie, cum ar fi "Frankenstein" a lui Mary Shelley. Scriitorii români au încercat, de asemenea, să pună în evidență adevăratele adâncimi ale psihologiei umane, arătând urâtul sub suprafață, în loc de frumoasele superficialități ale predecesorilor lor neoclasicism. Astfel de preocupări i-au determinat să contemple părțile întunecate și luminoase ale vieții pentru a ajunge la o imagine autentică a realității.
