De vreme ce femeile nu puteau moșteni proprietăți în vremurile elizabetane, căsătoria era importantă pentru asigurarea viitorului și bunăstării lor. Pacturile de căsătorie au fost făcute între familii pentru a-și asigura averea, proprietatea și /sau statutul, cu puțină atenție la dragoste. Nu era neobișnuit ca pactele de căsătorie să fie făcute atunci când cei implicați erau încă copii foarte mici.
Vârsta legală pentru căsătorie în era elizabetană a fost de 12 ani pentru fete și 14 pentru băieți, deși oamenii nu se căsătoreau până nu erau în vârsta de 20 de ani. Autorizațiile de căsătorie au putut fi eliberate numai de oficialii bisericii în perioada respectivă. Anunțul public al unui angajament a fost repetat de mai multe ori pentru a permite timp pentru ca orice problemă cu angajamentul să fie făcută publică.
Odată ce a avut loc o căsătorie, o femeie a devenit proprietatea soțului ei și a fost supusă capriciilor sale. Atunci când o căsătorie fusese sfințită de biserică, pentru ca o femeie să nu-i asculte pe soțul ei din acel punct era pentru ea să sfideze voința lui Dumnezeu și ea ar fi tratată ca un criminal.
