Perioada cuprinsă între 1550 și 1650 în Marea Britanie a fost dominată de regina Elisabeta cel Mare, care a condus ea însăși peste un imperiu ascendent. A fost marcată nu numai de o mândrie crescândă a puterii insulelor britanice, ci și de luptele religioase dintre fracțiunile catolice și protestante, o luptă care a dus la o revoluție protestantă în 1642. În plus, statutul unic al lui Elizabeth a făcut intrigile politice și parcelele obișnuite.
Tatăl lui Elizabeth, Henric al VIII-lea, în ciuda propriei sale predispoziții pentru negocierea soțiilor, a lăsat în urmă un guvern central puternic și organizat. Aceasta a eliberat-o pe Elizabeth să se concentreze asupra creșterii puterii britanice, pe care o făcea frecvent, jucând o fracțiune împotriva alteia, adesea folosindu-și statutul de necăsătorit ca pârghie. În 1588, spaniolul a încercat o invazie a Angliei cu scopul de a distruge puterea maritimă în creștere a Marii Britanii și de a recupera țara pentru catolicism. Spaniolii au fost înfrânți în mod serios atât de marina britanică, cât și de vremea imprevizibilă a Canalului Mânecii. Când a murit în 1603, Elizabeth a fost urmată de nepotul ei, James I of Scotland. James a cimentat Protestantismul în Anglia, chiar finanțând traducerea în limba engleză a Bibliei numită după el. Fiul său, Charles I, sa aflat din ce în ce mai mult în contradicție cu puritanii, o fracțiune religioasă și politică care dorea un protestantism curățat de toate capcanele ceremoniale. Din nefericire pentru el, Charles era un politician stângaci și nerăbdător; indulgența sa autocratică în artă și în capcanele curții a scos Anglia în datorii, pe care puritanii o foloseau ca scuză pentru a-și împovăra propria ordine de zi. În cele din urmă, Parlamentul însuși sa răzvrătit împotriva lui, ducând la un război civil, dominația puritană asupra Marii Britanii și, în cele din urmă, decapitarea lui Charles în 1649.Postări similare
Alte postări interesante
