Practica printre călugării budiști de a-și rade capetele este simbolică a ne-atașamentului, în special a eului sau a sinelui. Parul capului sau "kesa" este pentru mulți budiști una dintre cele cinci trăsături care împiedică cunoașterea naturii veșnice. În mod tradițional, călugării își vor rade capul ca parte a hirotonirii sau, după cum au spus japonezii, "tokudo", ceea ce înseamnă "a merge la cealaltă parte".
După ordonare, în unele tradiții, cum ar fi Jodo Shinshu, este obișnuit ca călugării să-și permită părul să crească din nou. Cu toate acestea, în multe alte tradiții, se așteaptă ca călugării să-și păstreze parul limitat la o lățime de două degete. În acest scop, este normal să se rade capul cel puțin o dată pe lună și câteodată o dată la 2 săptămâni. Barba este de asemenea eliminată.
Potrivit istoriei budiste, Siddhartha Gautama și-a ras capul ca parte a renunțării la viața palatului. Pentru mulți călugări, prin urmare, bărbierirea propriilor capete este un mijloc simbolic de a-și întrupa învățătorul spiritual principal. Unii asceți budiști indieni merg mai departe și își rup părul, mai degrabă decât să-și radă.
Unele călugărițe budiste își radiază de asemenea capul, dar, ca și în cazul călugărilor, nu este o practică universală. O observație similară a multor călugări și călugări budiști este aceea de a evita înlăturarea sau moartea părului gri, care servesc ca o reamintire a impermanenței corpului fizic.
