Pentru a introduce genele individuale în bacterii sau celule eucariote, vectorul cel mai utilizat este o plasmidă, conform lui Scitable. Plasmidele constau dintr-o bucată circulară de ADN dublu catenar care replică una sau mai multe ori în timpul fiecărui ciclu de reproducere a celulei gazdă.
Plasmidele pot transporta de la câteva sute de perechi de baze de ADN la un număr maxim de perechi de 100 kilobaze, conform "Biologie celulară moleculară". Această gamă de dimensiuni acoperă aproape fiecare genă detectată până în prezent în genomul uman.
Până în anii 1980, inginerii genetici au dezvoltat o variantă a unui plasmid denumit "cosmid". Acest vector constă dintr-o plasmidă cu inserții speciale denumite "site-uri cos" care permit ADN-ului să fie ambalat într-un virus numit "bacteriofag". Deși ideea a funcționat bine pe hârtie, oamenii de știință au descoperit că bacteriile au răspuns adesea la cosmide, așa cum ar fi pentru un virus bacteriofag, ceea ce înseamnă că s-au scindat pe ADN străin cu enzime de restricție. Acest aspect al cosmidei învinge punctul de utilizare a acestuia pentru a introduce gene în bacterii.În unele experimente, biologii au vrut să cloneze întreaga bucată de cromozom sau să vadă efectele mai multor gene pe o linie celulară. Deplasările de ADN mai lungi de 100 kB necesită utilizarea unui vector diferit, fie un cromozom artificial bacterian, fie un cromozom artificial de drojdie. Un BAC poate transporta până la 300 kB de ADN, în timp ce un YAC poate transporta până la 1000 kB de ADN, ceea ce reprezintă de 10 ori cantitatea pe care o poate plasa orice plasmidă.
