Enzimele fie fac posibile anumite reacții, fie accelerează o reacție care ar lua prea mult timp. O enzimă funcționează utilizând metoda blocare-cheie. Substratul este substanța pe care o acționează enzima. Un substrat acționează ca cheia; forma sa trebuie să se potrivească exact în enzimă pentru ca enzima să funcționeze.
Reacțiile au nevoie de puțină energie pentru a începe; enzimele reduc această energie de activare pentru ca reacția să aibă loc. O enzimă are o regiune numită site-ul activ, care are o formă unică în care se potrivește doar un substrat specific.
În 1894, Emil Fischer a prezentat analogia bloc-cheie a acțiunii enzimei. Această analogie nu este cu totul corectă. O altă teorie, teoria indus-fit, afirmă că, atunci când substratul se introduce în enzimă, forțează enzima să-și schimbe forma. Legăturile chimice, cum ar fi legătura de hidrogen și legătura covalentă, fac ca substratul să se potrivească în enzimă și să le permită să "recunoască" reciproc.
Enzimele își încetează acțiunile printr-o varietate de factori diferiți. Multe enzime nu mai funcționează prin feedback negativ. Produsul final al reacției se potrivește într-un alt sit al enzimei, făcându-l inactiv. Temperaturile și valorile pH-ului trebuie să se încadreze într-un interval mic pentru ca enzimele să acționeze în mod ideal. Când acești factori nu sunt ideali, enzima, care este o proteină, devine denaturată, iar structura ei se schimbă. Odată ce o enzimă este denaturată, ea nu mai este eficientă.
