Crezul de la Niceea este o profesie a doctrinelor de bază ale creștinismului, care se crede că au fost descoperite de Isus și transmise de apostolii săi. Se înțelege de asemenea ca un standard pentru a separa ortodocșii, sau adevărată, doctrină din erezie. Multe tradiții creștine, altele decât catolicismul, acceptă acest crez.
Deși mulți creștini cred că conținutul Crezului de la Nicea vine de la Isus și apostolii Săi, crezul în sine este produsul unei dezvoltări istorice în care biserica sa confruntat cu multe erezii legate de credință. Crezul a fost dezvoltat parțial ca răspuns la aceste erezii. A servit ca mijloc de a explica în mod explicit acele învățături pe care biserica le-a ținut întotdeauna, dar care nu erau suficient de dezvoltate și definite la acea vreme.
Un exemplu este secțiunea crezului care spune că Isus este consubstanțial sau de aceeași substanță ca Dumnezeu Tatăl. Această învățătură vine din pasajele cheie din Noul Testament, dar rareori i sa dat o formulă concisă și precisă. În secolul al IV-lea, Erezia ariană a învățat că Isus era o creatură mai mică decât Dumnezeu. Conciliul de la Niceea a convocat în 325 să condamne această erezie și să afirme învățătura apostolică despre egalitatea și consubstanțialitatea lui Isus cu Tatăl.
Crezul este, de fapt, structurat pe liniile celor trei persoane ale Trinității. Prima secțiune este despre Tatăl, al doilea despre Fiul și despre al treilea despre Duhul Sfânt. Secțiunea despre Duhul Sfânt cuprinde, de asemenea, convingeri creștine de bază despre biserică.
