Unitățile HDD constau dintr-o serie de platouri metalice acoperite cu material magnetic. Mutarea brațelor cu capete magnetice se deplasează peste platouri, citirea și scrierea datelor pe platouri, schimbând magnetizarea pe pelicula de material pentru a reprezenta biți de date binare.
Fiecare platan are un braț de acționare separat și două capete magnetice pentru citirea și scrierea datelor pe fiecare parte a discului, utilizând inele organizate în jurul platoului pentru a indica piese. Traseele sunt apoi împărțite în sectoare, ceea ce accelerează accesul la date specifice prin etichetarea cu o locație pe fiecare platou. Pe măsură ce CPU-ul citește date de pe hard disk, acesta este mutat pe o rețea rulată de o unitate de control, care direcționează datele către și de la procesor și alte componente. Datele care trebuie procesate rapid se stochează în memoria sistemului sau în memoria RAM, deoarece viteza de acces a sistemului pentru a comunica cu memoria RAM este mult mai rapidă decât cea a unui hard disk.
Unitățile de memorie flash, denumite în mod obișnuit unități de stare solidă, sunt unități mai noi care utilizează circuite integrate în loc de discuri pentru a stoca permanent datele. Unitățile de stare solidă nu au componente în mișcare și oferă viteze mai mari, ceea ce scade viteza de încărcare a software-ului. Ambele sunt considerate sisteme de stocare a sistemului, deși datorită capacității și prețului, acestea au utilizări optime diferite. Unitățile de stare solidă, datorate vitezei sporite, sunt cele mai bune pentru sistemele de operare, jocuri intensive și software, în timp ce unitățile de hard disk funcționează cel mai bine pentru arhivarea datelor, cum ar fi stocarea fișierelor media.
