Caracteristica principală a unei baze de date relaționale este cheia primară, care este un identificator unic atribuit fiecărei înregistrări dintr-un tabel. Un exemplu de cheie primară bună este numărul de înregistrare. Aceasta face ca fiecare înregistrare să fie unică, facilitând stocarea datelor în mai multe tabele și fiecare tabel dintr-o bază de date relațională trebuie să aibă un câmp de cheie primară.
O altă caracteristică-cheie a bazelor de date relaționale este capacitatea lor de a ține datele pe mai multe tabele. Această caracteristică depășește limitele bazelor de date simple de fișiere plate care pot avea doar un singur tabel. Înregistrările bazei de date stocate într-o tabelă sunt legate de înregistrările din alte tabele de cheia primară. Cheia primară se poate alătura tabelului într-o relație one-to-one, relație unul la mai multe sau mai multe relații.
Bazele de date relaționale permit utilizatorilor să ștergă, să actualizeze, să citească și să creeze intrări de date în tabelele bazei de date. Acest lucru este realizat prin intermediul unei limbi de interogare structurate, sau SQL, care se bazează pe principii algebrice relaționale. SQL permite utilizatorilor să manipuleze și să interogheze date într-o bază de date relațională.
Tabelele relaționale respectă diferite reguli de integritate care asigură că datele stocate în ele sunt întotdeauna accesibile și exacte. Regulile asociate cu SQL permit utilizatorilor să implementeze cu ușurință controalele de tranzacție și de concurrency, garantând astfel integritatea datelor. Conceptul bazei de date relaționale a fost stabilit de Edgar F. Codd în 1970.
