B.F. Skinner credea că oamenii sunt întăriți direct de experiențe pozitive sau negative într-un mediu și demonstrează învățarea prin comportamentul lor modificat atunci când se confruntă cu același scenariu. Albert Bandura a crezut că învățarea nu este întotdeauna măsurată prin comportament și poate fi făcută și prin vizionarea altcuiva.
Skinner a fost considerat tată al condiționării condiționate, ceea ce înseamnă în esență că el credea că cel mai eficient mod de a înțelege comportamentul a fost de a studia cauza și efectul și de a ignora orice proces mental mediator între ele. El a susținut că cel mai mare comportament a fost controlat de întăriri sau de stimuli care au făcut ca comportamentele să se întâmple mai mult. De exemplu, o alocație poate întări comportamentul unui copil de a-și curăța camera. Dimpotrivă, puncatorii sunt stimuli care fac un comportament mai puțin probabil să se întâmple.
Bandura a fost cel mai interesat de procesele interne. Mai exact, el era ferm convins că informațiile ar putea fi învățate la fel de bine, observând un alt individ care învață lecția. De exemplu, Bandura a afirmat că un copil ar învăța un aragaz este fierbinte de la urmărirea altcuiva arde mâna lui. În plus, Bandura a simțit auto-eficacitatea sau convingerea unui individ că poate stăpâni materialul specific, a fost instrumentală în cât de bine a fost învățat și păstrat materialul. În timp ce Skinner a rămas un behaviorist radical, Bandura a devenit un pionier în explorarea gândirii cognitive.
