Poemul lui George Herbert, "Gulerul", reflectă nerăbdarea vorbitorului în senzația de constrângere, înfruntând nevoia înnăscută a omenirii de ai servi pe stăpânul său, Dumnezeu. Ultimele două linii ale poemului dezvăluie ironic că poezia este nu pur și simplu un diatrib care pledează pentru libertate, ci mai degrabă frustrarea temporară a unui slujitor general, dornic și dornic.
"Gulerul" se bazează pe imagini ale lanțurilor și cătușelor care leagă difuzorul, dar titlul în sine trădează adevărata natură a acestor restricții; un guler nu îl închide în mod obligatoriu pe purtător, ci mai degrabă îl controlează și îl dirijează. Subtilitățile religioase din poezie implică de asemenea faptul că gulerul poate fi o referire la cler, care își dedică viața pentru a sluji lui Dumnezeu și comunității lor. Vorbitorul recunoaște neliniștea sa de a fi restricționat, dar linia finală a poemului prezintă un răspuns diferit care demonstrează adevăratele lui dorințe. Herbert îi descrie pe vorbitor ca pe un raving și aprig, sugerând că el este în afara controlului și, prin urmare, este îmblânzit și îmbogățit pentru binele lui. Implicația este că adevărata cușcă nu este legăturile de servitute, ci "gândurile mici" care orb și conving pe vorbitor de acțiuni greșite. De asemenea, este important de observat că frustrarea vorbitorului este imediat tăcută de vocea comandantului său, sugerând o supunere doritoare.
