Suprapunerea în artă este plasarea obiectelor una peste alta pentru a crea iluzia profunzimii. Pictura este o expresie artistică bidimensională. Are lungime și lățime, dar nu are adâncime. Este necesar, prin urmare, ca artiștii să ofere telespectatorilor o anumită perspectivă în stabilirea dimensiunilor și a distanței în tablouri. Aici intră suprapunerea.
Dacă totul dintr-o pictură ar avea aceeași dimensiune de bază, fără a se suprapune, spectatorii nu ar putea distinge detalii mici, dar importante, cum ar fi cine sau ce este cel mai apropiat sau cel mai îndepărtat de telespectatori. Suprapunerea transformă picturile în ferestre de felul lor, creând iluzia că există o întreagă lume în interiorul pânzei și că spectatorii nu o mai văd decât. Suprapunerea a fost un aspect al operei unei forme de artă care a apărut chiar înainte de mijlocul secolului al XX-lea numită expresionism abstract. Multe picturi abstractiste expresioniste sunt pur și simplu o serie de linii sau forme care se suprapun. Suprapunerea poate fi de asemenea folosită pentru a bloca liniile unde începe un lucru și începe un altul. Cei trei muzicieni ai lui Pablo Picasso sunt un excelent exemplu în acest sens. Cunoscutul tablou cubist pare să fie format din tăieturi de hârtie poziționate pentru a crea iluzia că cei trei muzicieni fuzionează.
