În "Sfântul Sonet 10" al lui John Donne, poetul exprimă speranța celor care se tem de moarte și amenințarea pe care o are asupra omenirii. În acest sonet, personifică Moartea și îi spune că nu are motiv pentru a fi mândru pentru că, deși este temut de mulți, nu are nici o putere permanentă sau deținătoare.
Poetul spune Moartea că și cei pe care îi crede că le-a distrus nu au murit pentru eternitate și nu are nici o putere să-l omoare. Sonetul compară ceea ce se întâmplă în moarte cu "odihna și somnul". El recunoaște că, deși toată lumea o experimentează într-un anumit moment, moartea este, în realitate, un sclav în sine pentru boli și accidente. Nu are de ales și nu spune în cine este nevoie. Donne încheie sonetul spunând moartea în ultimele două rânduri că, după un scurt timp de somn, "ne trezim veșnic și moartea nu mai este". Apoi pronunță o sentință finală de moarte asupra morții însăși, pentru că moartea va fi distrusă o dată pentru totdeauna.
Acest sonet, scris în prima decadă a anilor 1600, face parte dintr-un grup de 19 sonete. Este, de asemenea, cunoscut prin primele sale cuvinte, "Moartea nu fi mândru". John Donne era un predicator și un poet, iar acest sonet își exprimă speranța în credința lui.
