Arta efemeră poate avea mai multe sensuri, deși acestea nu se exclud reciproc. Un tip solicită în mod explicit utilizarea mediilor de mediu sau naturale. Celelalte solicită materiale și compoziții care vorbesc cu noțiunea de efemeritate sau cu timpul în sine.
Primul tip, care privește natura și mediile naturale, este descris ca un gen care combină elementele naturale menționate cu creativitatea artistică. Ca un fenomen, piesele din acest gen sunt destinate să permită telespectatorului să perceapă arta și natura să lucreze ca una, într-o singură unitate de exprimare. Cadrele de bază care stau la baza înțelegerii intelectuale sau conceptuale a genului provin de la o conștientizare sporită a relației umane cu natura și de un impuls de a lucra cu ea mai degrabă decât în opoziție. Unele dintre elementele compoziționale obișnuite găsite în această ramură a artei efemere sunt pietre, pământ, copaci și plante.
Într-o altă vîrstă, cealaltă formă de artă efemeră atrage atenția explicită asupra ideii impermanenței tranzitorii a vieții, a obiectelor și a aranjamentului lor. Exemplele de artefacte efemere, sau ephemera, includ lucruri atât de diverse cum ar fi arta veche, desene de cretă pe trotuar sau sculpturi de gheață. Budadhist nisip mandala, care sunt create cu intenția expresă de a le dezmembra, oferă un alt exemplu puternic. G. Augustine Lynas, Daniel Doyle, Niall Magee și Alan Magee (ultimele trei care cuprind Duthain Dealbh) sunt exemple de sculptori dedicați folosirii materialelor efemere în sculptura lor, în special prin utilizarea materialelor cum ar fi zăpada, gheața, nisipul și chiar foc. În acest fel, artiștii pot să experimenteze direct o relație între ei, creațiile lor și trecerea timpului, deoarece formele de artă dau loc forțelor externe și integrității trecătoare a componentelor lor constitutive.
