În "Meditația 17", John Donne scrie despre moarte și necaz, precum și despre împletirea întregii omeniri. El a fost el însuși aproape de moarte când a scris-o, dar el scrie despre sensul că moartea fiecărei persoane are pentru restul omenirii. El a scris: "Moartea oricărui om mă diminuează, pentru că sunt implicat în omenire ..."
Meditația se deschide cu faptul că nimeni nu știe cu certitudine pentru cine sună clopotul morții. Donne admite că într-adevăr este posibil ca acesta să-l plătească pentru el. El afirmă că biserica este un trup și tot ceea ce se întâmplă în acel trup, de la botez până la înmormântare, îl afectează ca pe un membru al corpului. Când cineva moare, el nu este rupt, ci tradus într-un capitol mai bun. Multe lucruri provoacă această traducere, de la boală sau vârstă la război sau dreptate. El afirmă că toți oamenii au un singur autor, Dumnezeu, care aduce în cele din urmă toate paginile în cartea Lui. Între timp, toți mor și trebuie să fie pregătiți pentru această inevitabilitate. Nu este un eveniment care trebuie întâmpinat cu teamă deoarece înseamnă că o persoană "este unită cu Dumnezeu".
"Niciun om nu este o insulă, întregă de la sine", scrie Donne. Pierderea uneia este o pierdere pentru toți. El spune că, pentru a simți astfel, nu este împrumut de necazuri, ci în loc de a-ți revendica locul printre oameni. El vorbește despre lucrurile bune pe care suferința le aduce vieții omului. Afecțiunea face o persoană mai bună, și fără ea, omul nu este "potrivit" să se întâlnească cu Dumnezeu. El îi îndeamnă pe om să învețe din greșelile altora și să facă lucrurile cu Dumnezeu "care este singura noastră securitate".
