Ecranele tactile permit interacțiunea tactilă și vizuală directă între un utilizator și dispozitivul electronic. Au fost inventate în anii 1960 și au găsit prima lor utilizare pe scară largă în terminalul Magnavox Plato IV al Universității din Illinois în 1972.
Ecranele tactile vin în două variante principale: capacitive și rezistive. Un ecran tactil capacitiv prezintă un material izolant exterior, cum ar fi sticla sau plasticul, acoperit cu un conductor transparent, cum ar fi oxid de indiu staniu. Deoarece corpul uman este de asemenea conductiv, atingerea unui deget pe acest ecran modifică distribuția unui câmp electrostatic omogen, altfel, care este detectat la marginile ecranului ca o schimbare a capacității. Senzorii indică locația vârfului degetului plasat prin această schimbare a capacității, înregistrând atingerea.
Un ecran tactil rezistiv prezintă straturi rezistive electrice care sunt plasate paralel unul cu celălalt, cu un ușor decalaj între ele. Stratul interior al stratului rezistiv exterior și stratul exterior al stratului interior sunt acoperite cu un material conductiv. Se aplică o tensiune constantă între cele două straturi. Când un deget este deprimat față de stratul exterior, acesta determină îndeplinirea celor două straturi, schimbând tensiunea dintre cele două straturi, ceea ce înseamnă un incident tactil. Avantajul ecranelor tactile rezistive asupra omologilor lor capacitivi este acela că acestea sunt în mod inerent sensibile la presiune.
